În cruce este mântuirea! Reflecții despre sensul vieții, bolii, bătrâneții și al morții

Cred că întrebarea asupra sensului vieţii se naşte din faptul că omul apare pe această lume fără „acordul” său. De regulă, ne întrebăm asta când nimic nu pare să ne reuşească şi când suntem într-un mare impas: „De ce eu, de ce mie?”.

Nimeni nu este întrebat când şi unde vrea să se nască, dar fiecare ştie la un moment dat ce vrea să fie în viaţă sau ce şi-ar dori. Pentru că „apărem” astfel pe lume, de asta privim viaţa ca pe un dar, deşi sensul acestui dar ne scapă adesea. Odată înţelese dimensiunea şi amploarea lumii în care am apărut, sensul vieţii devine tot mai greu de descifrat din cauza multitudinii de evenimente la care luăm parte. Moartea este confirmarea efemerului vieţii şi, adesea, moartea cuiva este prima experienţă care îl face pe om să reflecteze asupra sensului vieţii.

Lucrarea părintelui Claudiu Dumea, În cruce este mântuirea! Reflecţii despre sensul vieţii, bolii, bătrâneţii şi al morţii, împărţită în cinci părţi, vorbeşte tocmai despre acest „sens”, însă ancorat, fundamentat în Dumnezeu, în crucea lui Cristos. Autorul ne asigură că o dată cu evenimentul morţii nu se termină totul, ci, din contră, acest eveniment tragic pentru ochii oamenilor, nu este decât un nou început.

În Constituţia pastorală Gaudium et spes se afirmă: „Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt legate de un dezechilibru fundamental, înrădăcinat în inima omului… Sunt unii care, pierzând speranţa de a afla sensul vieţii, ridică în slăvi curajul acelora care, socotind că existenţa umană este în sine lipsită de orice semnificaţie, se străduiesc să-i dea o semnificaţie completă, în mod subiectiv. Totuşi, în faţa evoluţiei actuale a lumii, creşte din zi în zi numărul acelora care îşi pun întrebări fundamentale sau le resimt cu o nouă acuitate. Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morţii, care, în ciuda oricărui progres, nu încetează să existe? Ce va urma după această viaţă pământească? (nr. 10).

În prima parte a lucrării, părintele Dumea vorbeşte despre sensul vieţii, aducând drept motive pentru existenţa umană faptul că suntem gândiţi, doriţi, voiţi, iubiţi de Dumnezeu. Când Dumnezeu dă sens existenţei noastre, acest sens ne înveseleşte şi ne luminează viaţa. În cea de-a doua parte, tratând despre neputinţa omenească, autorul ajunge la concluzia că suferinţa suportată în unire cu Cristos, îşi schimbă chipul. Crucea lui Cristos este mântuire.

Partea a treia şi a patra au în centrul atenţiei bătrâneţea şi singurătatea, de fapt, arta de a trăi bătrâneţea şi încrederea în Dumnezeu. Părintele Dumea accentuează însă faptul că această artă de a îmbătrâni frumos şi senin nu are niciun sens fără credinţa în Dumnezeu: „Credinţa este cea mai bună terapie împotriva stărilor anxioase, izvor de energie, de seninătate, pentru a-ţi trăi frumos şi armonios până în ultima clipă anii bătrâneţii”.

În final, în partea a cincea, autorul încearcă să dea un sens morţii. Moartea e singura certitudine în viaţa fiecărui om: „Pentru omul care nu are credinţă şi speranţă, moartea este poarta spre ieşire; ieşind, cade în abisul neantului. Pentru cel care are credinţă şi speranţă, moartea este poarta de intrare; intrând în ea, cade în braţele Tatălui”.

Cartea poate fi de un real folos tuturor celor care doresc să găsească un sens, un fundament pentru existenţa lor mundană, dar şi celor care încearcă să înţeleagă cuvintele lui Cristos: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26).

*