Între sfârşitul lunii martie şi primele zile din luna aprilie din anul 2005, lumea a urmărit cu trepidaţie suferinţa şi trecerea la Tatăl a lui Ioan Paul al II-lea. A fost un timp de har, aşa cum au înţeles mulţimile, care, provenind din toate părţile lumii şi depăşind orice greutate, au mers în Piaţa „Sfântul Petru” şi apoi la mormântul lui Ioan Paul, perceput ca om al lui Dumnezeu şi invocat ca sfânt.
Cu această publicaţie, ne este oferită posibilitatea de a retrăi acel timp de har în mărturia a trei persoane eminente, care, din diferite motive, au fost aproape de Ioan Paul al II-lea. Primul capitol a fost scris în colaborare de către părintele Czeslaw Drazek şi de Excelenţa sa Stanislaw Dziwisz, timp de atâţia ani secretar particular, dar, mai ales, confident şi prieten al Pontifului.
Relatează despre marea iubire a papei polonez faţă de cei suferinzi, despre voinţa manifestată încă din prima zi a pontificatului de a fi aproape de „cei bolnavi, de cei suferinzi, de fraţii cei mai mici”. De altfel, Karol Wojtyla cunoştea bine durerea, pentru că a îndurat-o încă din copilărie şi din tinereţe din cauza morţii mamei, a fratelui şi a tatălui. Au urmat anii dramatici ai războiului şi ai persecuţiei naziste, după care a urmat ocupaţia sovietică şi dictatura Partidului Comunist. Toate aceste treceri au făcut din Ioan Paul al II-lea „Papa celor bolnavi şi al celor suferinzi”, care, conform expresiei monseniorului Dziwisz, la 13 mai 1981, ajungea, prin mâna lui Ali Agca, „la sanctuarul durerii şi al suferinţei” în care a simţit mai intens apropierea de cei ce suferă. Via crucis a pontifului se consuma în tăcere de-a lungul anilor până la epilogul din 2 aprilie 2005, aşa încât, atunci când el a exprimat dorinţa de a merge în casa Tatălui, a fost ceva natural pentru cei din jurul său să nu intoneze rugăciunea răposaţilor, ci imnul Te Deum, cântarea de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru darul persoanei Sfântului Părinte şi pentru marele său pontificat.
Elio Guerriero
Recenzii
Nu există recenzii până acum.