După cum însuşi autorul explică, deşi cartea apare în 2019, reflecţiile din paginile sale sunt mai vechi şi reprezintă o viziune complexă asupra evoluţiei conceputului de speranţă.
În paginile de faţă, pr. Adrian Măgdici reuşeşte o sintetizare erudită şi elegantă a modului în care această virtute teologală se individualizează pe parcursul istoriei. O bună parte din această carte tratează speranţa aşa cum este prezentă în Vechiul Testament. Dacă la început, speranţa era un termen oarecum nedefinit şi ambiguu, având strânsă legătură cu promisiunea lui Dumnezeu făcută omului biblic (un pământ, o descendenţă şi o asistenţă specială), pe măsură ce societatea evoluează, se schimbă şi conceptul de speranţă. S-ar putea spune că, din punct de vedere istoric, Vechiul Testament reprezintă, de fapt, istoria poporului israelit, speranţa fiind aici studiată prin prisma perioadelor istorice prin care a trecut (nomadism, monarhie, perioada exilului). În Noul Testament, conceptul de speranţă suferă o schimbare radicală prin apariţia lui Isus Cristos, care nu promite o împărăţie materială, ci aduce în prim plan termenul de viaţă veşnică.
Autorul tratează evoluţia speranţei şi în tradiţia Bisericii, pornind de la biserica primară, continuând cu cea din Evul Mediu şi oprindu-se, pe larg, la epoca contemporană şi rolul speranţei într-o societate lipsită de perspectivă. Interesant în această călătorie antropologico-spirituală este faptul că pr. Adrian Măgdici nu raportează speranţa doar la viziunea creştină, ci şi la perspectiva budistă ori viziunea grecească. Dincolo de aspectele tehnice ale acestor reflecţii, cartea de faţă poate fi considerată un mic tratat teologic de istorie a speranţei şi, de ce nu, a devenirii noastre ca societate şi indivizi.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.