Pe urmele Părinților Bisericii

Biserica a fugit în pustie pentru a fi salvată acolo de forțele celui Rău. Pustia creștină și monastică, așadar, nu este locul în care se fuge laș de lume și de oameni, ci locul dezolant în care omul pascal îl întâlnește pe Dumnezeu și pe cel Potrivnic. Acesta este locul în care abisurile omului vechi, al propriului nostru eu, sunt descoperite și în care deznădejdea și agonia păcatului, recunoscute smerit în fața lui Dumnezeu, sunt, în sfârșit, transformate prin alchimia Spiritului în abisul de bucurie și de iubire milostivă.