Ziua pe care a făcut-o Domnul. Sabatul ebraic și duminica creștină

Parcurgând cu viu interes aceste pagini pe care pr. Aurel Iştoc le-a scris cu deosebită grijă într-o formă sistematică şi clară, am descoperit încă o dată darul preţios pe care Dumnezeu l-a oferit poporului său atunci când a stabilit o zi specială cu caracter sacru, pe care a binecuvântat-o şi a sfinţit-o spre binele omului ca moment de repaus festiv destinat comemorării faptelor sale minunate şi descoperirii progresive a sensului şi a valorii adevărate a vieţii noastre.

Ziua Domnului, adică sabatul din Vechiul Testament, care a fost asimilat de duminica Noului Testament, este o realitate sacră de inspiraţie divină care are o motivaţie ce depăşeşte cadrul vieţii pământeşti şi ne orientează spre viaţa viitoare pe care o prefigurează, arătându-ne care este raportul dintre Creator şi creatura sa şi, mai ales, care trebuie să fie raportul dintre creatură şi Creatorul său.

Prin învăţătura şi comportamentul său, Isus a restituit sabatului sensul său genuin, subliniind că Dumnezeu nu a rânduit această zi pentru a fi în dezavantajul omului, ci în favoarea lui: „N-am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii, ci să le împlinesc” (cf. Mt 5,17); „Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat” (Mc 2,27). Prin astfel de cuvinte, Isus vrea să arate că omul este măsura legii. Legea în ea însăşi nu valorează nimic. Ea valorează numai atunci când protejează omul şi-l ajută să crească şi să se realizeze pe deplin. De aceea, nu se sfieşte să vindece în ziua sabatului suferinţele şi infirmităţile celor bolnavi.

Dar Isus a mers mult mai departe, afirmând că este „stăpânul sabatului” (cf. Mc 2,28), cel care dă sens timpului şi istoriei şi le duce la desăvârşire, făcându-le să intre în unica şi nemărginita zi a vieţii veşnice. Prin misterul vieţii şi operei sale, Isus a inaugurat timpul cel nou, adevăratul timp festiv, în care omul este chemat să trăiască marea poruncă a iubirii în libertatea fiilor lui Dumnezeu.

Învierea lui Isus în prima zi a săptămânii (In 20,1) a răspândit o nouă lumină asupra zilei Domnului şi ne-a făcut să trecem de la sabat, ultima zi a creaţiei, la duminică, prima zi a noii creaţii, care umple de semnificaţie toate celelalte zile ale săptămânii.

Trecerea de la sabatul ebraic la duminica creştină este prezentată şi argumentată temeinic de către autorul acestei cărţi, iar legătura dintre ele este explicată convingător, ajutându-ne să înţelegem că, în planul lui Dumnezeu, stăpânul timpului şi al istoriei, nimic nu este întâmplător, astfel încât duminica preia şi duce la împlinire semnificaţia şi conţinutul sabatului din Legea veche.

La sfârşitul lecturii acestor pagini, rămânem cu bucuria că ziua Domnului a fost şi este un dar şi o binecuvântare pentru oameni.

Dar mai trebuie să tragem o concluzie: lucrarea preotului Aurel Iştoc, cu multitudinea sa de date, referinţe şi analize, este un dar şi o binecuvântare şi pentru noi, cei chemaţi să-i aducem necontenit lui Dumnezeu cinstea şi preamărirea ce i se cuvine prin respectarea şi observarea duminicii, participând regulat la Liturghia comunitară, primind sfintele taine şi practicând caritatea fraternă. Respectarea duminicii este un act public de mărturisire şi trăire a credinţei şi, totodată, un act de cinstire a lui Dumnezeu şi a omului.

Petru Gherghel, episcop